Nu colaboraţi cu niciun politician şi în spatele vostru nu se află nicio grupare politică. Am înţeles că, de-zamăgiţi de clasa politică, nu aţi găsit niciun model printre oamenii politici ai României. Dar aţi găsit, după cum o dovedeşte şi acţiunea voastră de pe data de 3 martie, exemple negative. Cine mai este la categoria „aşa nu”, în afară de Ion Iliescu?
Toată clasa politică este un ansamblu de exemple negative, de la mic la mare. Nu putem susţine că nu sunt rătăciţi prin Parlament care vor binele ţării, dar aceşti oameni sunt prea puţini şi nu se pot ridica deasupra sistemului. Un sistem format din oamenii instalaţi la putere prin furtul Revoluţiei din mâna oamenilor. Nimic real nu se poate construi pe o minciună şi, de aceea, până nu vom afla adevărul despre ce s-a întâmplat în perioada 1989-1990, vom fi înconjuraţi de ESCU şi de urmaşii lui ESCU.

Care este vârsta voastră şi ce vă amintiţi legat de revoluţie şi de perioada Ceauşescu? Vă întreb acest lucru, pentru că majoritatea celor veniţi să îl felicite pe Iliescu vă reproşau  tocmai că sunteţi prea tineri şi că nu ştiţi despre ce vorbiţi.
Dacă te întreb ce domnitor a făcut posibilă unirea dintre Moldova şi Ţara Românească,  îmi vei zice Cuza. Eu o să te întreb: ai fost acolo să ştii? Aşa e şi cu Revoluţia. Majoritatea dintre noi suntem studenţi, nu am trăit conştient vremurile acelea, dar asta nu ne împiedică să citim, să ne documentăm şi să căutăm criminalii celor peste o mie de oameni care şi-au dat viaţa pentru Libertate si Democraţie.

Aţi avut cunoştinţe, rude, prieteni care au pierdut pe cineva la Revoluţie?
Da, mulţi dintre cei din grupul nostru au rude sau cunoştinţe care au participat, şi-au pierdut un picior, sau chiar viaţa, la Revoluţie. Datoria noastră este să luptăm, cu mijloacele ce ne stau la dispoziţie, astfel încât să nu se instaleze uitarea.

Tot legat de Ion Iliescu, de ce îl consideraţi criminal, în condiţiile în care nu a fost judecat şi nu există probe împotriva lui?
Nu a fost judecat, pentru că o mare parte din anii de după Revoluţie, el şi ai lui au fost la putere. Dar, legat de probe, acest lucru nu este adevărat. De ani buni, Procuratura Militară  strânge probe împotriva acestui criminal, iar Ion Iliescu are statutul de învinuit în dosarul mineriadelor. Problema este că rămăşiţele comuniste se află încă în sistem, iar sistemul juridic încetineşte pe cât posibil judecarea dosarelor Revoluţiei şi mineriadelor. Din această cauză, Asociaţia 21 Decembrie 1989 a dat statul român în judecată la CEDO,  pentru a-i obliga să soluţioneze cu maximă celeritate dosarele. Ce ciudat sună, statul român împotriva românilor! Pentru că nu ştiu câţi dintre noi ne mai simţim identificaţi cu statul român.

Înainte de 3 martie, vi se mai întâmplase să fiţi primiţi undeva atât de ostil, chiar cu violenţă (fie ea verbală sau fizică)?
Sincer, reacţia aplaudacilor lui Ilici ne-a adus aminte de secvenţele din Filmul Piaţa Universităţii, realizat de Stere Gulea, în care minerii erau aplaudaţi pentru “eliberarea” Pieţei Universităţii de femei pe faţa cărora se putea citi “inteligenţa”.

Ce s-a întâmplat pe 3 martie, când aţi fost duşi la secţia de poliţie?
Cadre aparţinând Unităţii Militare 575 din Fortul Măgurele ne-au reţinut fără bază legală,  încălcând cele mai elementare drepturi garantate de Constituţie: articolul 23, privind libertatea individuală şi articolul 25, privind libertatea de circulaţie. Ulterior, împotriva voinţei noastre, am fost reţinuţi şi transportaţi la Secţia de Poliţie nr. 1 din Bucureşti, unde am fost trataţi ca şi cum noi am fi criminalii: am fost amprentaţi şi fotografiaţi. Cei care au refuzat au fost ameninţaţi cu arestarea pentru 24 de ore. Cinci persoane au fost amendate cu 200 lei pentru „expresii jignitoare adresate unui grup de persoane de vârsta a treia, fapt ce a dus indignarea acestora“. O a şasea persoană a fost reţinută fiindcă avea un articol vestimentar punk-rock ce a fost considerat armă albă! Este vorba de un lanţ prins la pantaloni, pe care îl poartă toţi tinerii pe stradă. Apoi a fost eliberat fără proces-verbal.  Tânărul a aflat din presă că i s-ar fi făcut dosar penal… fiindcă este rocker.

Aţi organizat o serie de manifestări şi în Republica Moldova. Care a fost comportamentul autorităţilor de acolo, comparativ cu cele din România?
Sincer, metodele de lucru sunt aceleaşi, deşi noi personal nu am suferit consecinţe directe  în Basarabia. Ce ţi-e regimul comunist de acolo, ce ţi-e “democraţia” românească!
Ba, din contră, în Basarabia adunările sub 50 de persoane nu necesită autorizare, iar  amendă nu poţi primi din partea jandarmilor, nu te pot sancţiona nişte oameni care nu au studiile necesare pentru a discerne faptele. Bineînţeles, de o parte şi de alta a Prutului, abuzurile forţelor de ordine sunt la ordinea zilei.

Din ce oraşe sunteţi? Printre voi se numără şi români din Basarabia?
Avem membri în majoritatea oraşelor din România, fie că se numesc Timişoara, Vaslui,  Orhei sau Chişinău. Aşteptăm şi Craiova, unde, deşi până acum am avut oameni care ne-au sprijinit, nu am găsit persoane pe care să ne bazăm 100%. Dacă printre cei care văd acest interviu sunt tineri interesaţi de acţiunile noastre, îi aşteptăm să ne contacteze…

Am înţeles că nu sunteţi legaţi de niciun partid. Dar asta nu exclude existenţa unei orientări politice. Mai precis, atitudinea hotărâtă împotriva comunismului şi a efectelor  negative ale acestuia (morţii de la Revoluţie, separarea Basarabiei de România) pot indica o apropiere a voastră de dreapta politică. Este adevărat, sau refuzul hotărât al stângii nu înseamnă în mod obligatoriu o apropiere de dreapta?
Mulţi încearcă să ne asocieze diferitelor mişcări politice, să ne catalogheze de dreapta,  legionari, anarhişti sau cine mai ştie cum. Nu suntem nici verzi, nici roşii, nici de dreapta,  nici de stânga. A fi român adevărat nu înseamnă că trebuie să fii de dreapta, ci înseamnă  să fii om. Patriotismul şi dragostea de ţară nu presupun aderenţa la ideologiile politice, stau în firea lucrurilor. A respinge comunismul este, de asemenea, un lucru natural,  ţinând cont de utopia teoriei acesui sistem şi de crimele abominabile comise de comunişti  împotriva românilor. Împărţirea românilor în dreapta şi stânga, în studenţi şi mineri, în  burghezi şi proletari, în ţigani şi unguri nu face decât să ne divizeze, într-o realitate în  care numai uniţi putem constitui o forţă.

Care este cea mai mare satisfacţie pe care aţi trăit-o în urma unei acţiuni a grupului  vostru? Când v-aţi dat seama că, prin faptul că aţi luat atitudine, chiar aţi reuşit să  schimbaţi ceva?
Fiecare din acţiunile noastre au reuşit să schimbe, câtuşi de puţin, cursul lucrurilor.  Amintesc aici unul din primele noastre mitinguri. Aflasem de un grup de liceeni din Chişinău care, după ce denumirea liceului lor fusese schimbată din româno-francez în  moldo-francez, au comis  ceea ce unii consideraseră un act de huliganism. S-au urcat pe  liceu, au dat la o parte ruşinea cu “moldo” şi au pus în loc o hârtie cu ROMÂN. Ei bine,  pentru asta ei au fost cercetaţi penal şi riscau închisoare. Nimeni în România nu ştia de  acest caz, a trebuit să mergem la ziare, la televiziuni, am organizat un miting în faţa   ambasadei Moldovei şi am reuşit popularizarea cazului. Cei patru băieţi care au comis  „actul de huliganism“ au putut veni să studieze în România şi acum sunt prieteni buni cu noi.

Insistaţi pe importanţa libertăţii şi a democraţiei. Cum înţelegeţi voi aceste valori şi ce  credeţi că nu este în regulă cu ele în România de azi?
Libertate şi democraţie sunt două cuvinte ce sintetizează doleanţele oamenilor ce au ieşit în stradă în decembrie 1989. Noi considerăm că e de datoria noastră să le continuăm  lupta, pentru a ne putea exprima liberi opiniile. Doar că e cam greu atunci când, în secunda doi după ce îndrăzneşti să ridici glasul împotriva unei nedreptăţi, jandarmii te saltă, sub diferite pretexte. Noi considerăm că e de datoria noastră să milităm pentru  democraţie, ca opus al totalitarismului, al dictaturii. Înţelegem democraţia ca exprimare  liberă a voinţei poporului, din mai multe variante. Din păcate, cei care au făcut parte din PCR înainte de 1989 s-au împărtit acum în diferite tabere şi dau impresia unor bătălii  doctrinare, când de fapt ei se trag din aceeaşi mamă. Când cineva caută să aibă o părere aparte, i se dă rapid în cap. Democraţie şi Libertate autentice…

Cristian Ene, 12 martie 2009

In urmă cu aproape 20 de ani, nişte tineri manifestau împotriva lui Iliescu. Acesta îi cataloga drept „golani“, conform unui tip de gândire moştenit din Moscova sovietică, în care îşi făcuse ucenicia : cine nu aplaudă conducătorul, e duşman al patriei. Sau nebun, după cum susţinea Ceauşescu, pe vremea căruia toţi opozanţii erau internaţi la psihiatrie pentru că, pasămite, numai un dezechilibrat mental putea să fie nemulţumit de o „epocă de aur“ în care îşi cumpăra pâinea pe cartelă şi în care putea să citească doar ce îi dădea voie statul.

Săptămâna aceasta, alţi tineri s-au strâns la uşa lui Iliescu pentru a-l critica. Si pentru a-l întreba, pur şi simplu, de ce a trebuit să moară tineri în 1989 şi de ce a trebuit să vină mineri la Bucureşti. Deja ştiau cum îi va cataloga preşedintele de onoare al PSD şi s-au definit, singuri, drept „Noii golani“. Liderul gorbaciovist nu s-a dezminţit şi a declarat că manifestanţii nu sunt decât nişte „puşlamale de 20 de ani“, provenite din galeriile echipelor de fotbal.

După 20 de ani, în faţa lui s-au aflat alţi oameni. Deşi aceştia au strigat că sunt „noi“, Iliescu tot nu a putut înţelege. Şi a judecat la fel ca în 1990, desconsiderând tinereţea şi dreptul de a-ţi spune părerea, într-un stat liber. Asta în condiţiile în care „noii golani“ nici măcar nu îl atacaseră cu bani sau cu ouă, cum păţise acum câteva luni, ci numai cu vorbe. Vorbe care dor, probabil.

Iliescu încă mai spune că în 1989 a fost o revoluţie, iar el a ajuns la conducerea României ca o emanaţie a acelui spirit revoluţionar. Nu îl mai cred nici babele telenoveliste, mai uşor de convins de felul lor, dar el ne repetă într-una aceeaşi poveste.

Iliescu încă mai consideră mineriadele o reacţie îndreptăţită a societăţii civile.

Iliescu i-a considerat pe Chiţac şi pe Stănculescu demni de a fi numiţi în primul guvern format după căderea regimului pe care îl apăraseră cu preţul vieţii… altora, după cum a decis justiţia.

E clar, nu se va schimba niciodată. Din fericire, se schimbă golanii. Dacă acum 20 de ani era nevoie ca Eugen Ionesco sau Monica Lovinescu să se intituleze şi ei golani, pentru a se delimita de politica lui, astăzi aproape nimeni nu mai ia atitudine la declaraţiile sale. Pentru că nu mai au nici măcar importanţa unui schelălăit de câine bătrân, căruia i se mai aruncă un os doar din milă şi care nu este bătut doar din oareşce respect pentru vârstă. Sunt nule.

Acestea erau, în linii mari, replicile cu care buletinele meteo de la radio şi tv se încheiau în fiecare zi din ultimele două săptămâni. Marian se cam săturase. Când aveai 80 de ani şi mai erai şi cardiac, deveneai destul de conştient că, în cazul în care codul roşu avea să se prelungească, era posibil să nu mai apuci să te bucuri de ploile şi de toamna pe care întreaga ţară le aştepta.

Era singur. Iar acum, când din cauza căldurii aproape că nu mai putea să iasă din casă, simţea şi mai intens această singurătate. Fiul său, Emil, îl suna în fiecare seară să îl întrebe cum se mai simte. Se bucura să îl audă cum îi povesteşte despre ce mai fac nepoţii şi nora sa, dar în acelaşi timp, avea un sentiment destul de ciudat atunci când vorbeau. De când auzea soneria telefonului, avea impresia că e ca un apel de la sfârşitul unei lupte, când comandantul verifică numărul supravieţuitorilor. Iar faptul că el era mereu strigat îl indica în mod clar ca pe o verigă slabă, a cărei ruptură e previzibilă. La fel, viaţa intensă, plină de trăiri multe şi de experienţe noi, a nepoţilor săi, îi trezea sentimente contradictorii. Se bucura pentru ei, pentru că erau urmaşii săi, iar atunci când Emil insista pe asemănarea dintre nepotul cel mare, Victor, şi Marian, acesta simţea urcând în el o căldură care nu avea nimic de a face cu înăbuşeala sufocantă de afară. Dar nu se putea abţine să nu compare viaţa lor cu viaţa lui, să nu îşi amintească faptul că în ultimele zile nu mai mergea nici să îşi cumpere pâine, pentru că la un moment dat i se făcuse rău pe stradă, sau că celălalt bătrân din bloc, Emilian, era deja în spital şi veştile despre el nu erau deloc bune.

Neavând ce face, butonă în continuare. Pe toate posturile, ştiri despre păduri care au luat foc, despre instituţii care şi-au încetat activitatea şi despre bătrâni morţi pe stradă din cauza căldurii. Vocea de o tristeţe pe cât de afectată şi voluntară, pe atât de ne-simţită a crainicilor i se părea o adevărată jignire pentru sentimentele reale. Era o prostituţie emoţională, o mimare de sentiment făcută pentru audienţă. Din acest punct de vedere, cei care prezentau ştirile i se păreau mai degeneraţi decât o prostituată. Aceasta nu mima nimic, sau eventual mima orgasmul pentru a-şi câştiga banii. Dar aceste vedete ale televiziunilor mimau sentimentul, coborând spre ridicol chiar noţiunile de compasiune, regret, respect sau apreciere. Era un spectacol să vezi zâmbetul fermecător cu care crainica prezenta o ştire despre viaţa mondenă a unui cuplu format dintr-o domnişoară superbă şi un domn nu chiar atât de superb, dar bine poziţionat în Top 300, apoi tristeţea care o cuprindea pe aceeaşi crainică la ştirea următoare, despre doi adolescenţi care şi-au pierdut viaţa într-un accident de alpinism, îngrijorarea profundă pentru soarta planetei când venea iar vorba despre canicula interminabilă, apoi zâmbetul drăgălaş cu care prezenta ştirea despre pisicuţa salvată de pompieri după ce se urcase într-un copac din care apoi îi fusese frică să mai coboare.

Pe la 11 dimineaţa, deja începu să se plictisească îngrozitor. Stinse televizorul şi se hotărî să iasă puţin pe afară, la o mică plimbare. Era foarte cald, dar peste câteva ore aerul avea să devină într-adevăr irespirabil şi atunci nu mai putea fi vorba de nicio ieşire din casă. Stia că oricum nu ar trebui să iasă nici acum, dar încremenirea şi inactivitatea totală din casă i se păreau mai rele decât orice altceva.

Imbrăcă nişte pantaloni de in şi o cămaşă lejeră, de mătase, cu mânecă scurtă, şi ieşi în faţa blocului. Primii paşi prin aerul încins i se părură insuportabili. Soarele dogorea atât de puternic, încât avu o senzaţie nu de mers, ci de înot într-o piscină cu apă fierbinte. Cumva, aerul devenise dens, iar dacă se întâmpla să bată un vânt oricât de uşor, Marian îşi simţea pielea arzând. Se opri la umbră, sub primul copac care i se ivise în cale. Cei douăzeci sau treizeci de metri pe care îi parcursese îl obosiseră teribil. Simţea nevoia să se aşeze, dar nu avea unde. Era pe trotuar şi prin apropiere nu exista nicio bancă. Dar el simţea că nu prea mai poate sta în picioare şi că e pe cale să se prăbuşească oricum. Aşa că, pentru salvarea aparenţelor, se prefăcu că trebuie să se lege la pantofi şi ateriză cumva în genunchi, mai repede decât îşi propusese, dar cu piciorul drept în faţă şi cu mâinile tot legând şi dezlegând nodul.

Rămase în această poziţie minute bune, până când, treptat, simţi că începe să îşi revină. Acum, în el se luptau două gânduri sau două nevoi contradictorii. Ii era sete, sau , mai bine-zis, era ars de sete, simţea că o înghiţitură de apă i-ar da noi puteri dar, în acelaşi timp, ştia că cel mai apropiat magazin nu e chiar atât de aproape pe cât şi-ar dori el şi că ar fi mult mai înţelept din partea lui să se întoarcă acasă şi să îşi potolească acolo setea. Dar ce îl aştepta acasă ? Aceleaşi ore lungi de plictiseală, aceleaşi ştiri la televizor, aceleaşi cărţi pe noptieră, aceeaşi singurătate. Vecinul îi adusese pâinea pe care i-o cumpărase dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, aşa că nu mai aştepta niciun vizitator. Cât de departe i se părea ziua de sâmbătă, când Emil şi Victor aveau să vină pe la el ! Chiar şi o banală discuţie de o oră cu ei doi, sau măcar o tăcere întreruptă din când în când de câte o înjurătură în timp ce se uitau la un meci, îi ofereau o energie care îl susţinea zile întregi după aceea. Parcă respirând acelaşi aer cu ei prelua un pic din vitalitatea şi încrederea lor în viaţă.

Se ridică şi începu să meargă, încet, cu grijă să nu facă vreun efort care să îl obosească din nou, spre magazin. Ajunse după câteva minute, fără să mai fie nevoit « să îşi lege şireturile ». Se pare că, odată depăşit primul impact, corpul său era încă în stare să se adapteze sau măcar să reziste chiar şi la această căldură.

Aerul condiţionat din magazin şi zâmbetul plăcut al fetei de după tejghea îl făcură să se felicite pentru efortul de a ajunge aici.

-Vai, domnule Bănescu, aţi venit singur până aici pe căldura asta ? Dacă aveaţi nevoie de ceva puteaţi să mă sunaţi şi trimiteam eu vreun copil să vă aducă !

-Dacă aş sta numai în casă m-aş mucegăi acolo ! Şi ce, eu nu am voie să mă bucur din când în când că văd o fată frumoasă ? Am ieşit să mă plimb puţin, că mai târziu nu o să mai pot, pe căldura aia de după prânz. Si dacă tot am ieşit, m-am gândit să trec şi pe aici, să te văd şi să mai iau o sticlă cu apă, să îmi fac raţia de trei litri pe zi, de care tot vorbesc ăia pe la televizor.

-Aveţi dreptate, şi eu beau tot mai multă apă de când cu vremea asta. Când o să vină prima ploaie o să ies şi o să stau să mă ude ore în şir ! M-aş bucura şi de o furtună, chiar dacă mi-e cam frică de tunete ! Poftiţi apa ! Douăzeci de mii. Mulţumesc, o zi bună şi dumneavoastră !

Imediat după ce ieşi din magazin, Marian desfăcu sticla şi sorbi cu plăcere câteva înghiţituri. Numai că apa era foarte rece şi corpul său nu o primi cu plăcere. Era prea mare diferenţa între focul din aer şi lichidul îngheţat care pătrunsese în organism. Ca de fiecare dată după ce gusta ceva rece şi nu se simţea bine, îşi aminti că auzise el că arabii beau ceai cald şi că asta îi ajută să reziste mai bine la căldură. Trebuie să încerce şi el, poate că ştiu ei ce ştiu, după atâtea generaţii obişnuite cu deşertul.

Obosi din nou destul de repede, dar se forţă să nu se oprească decât când ajunse la scara blocului. Aici avea din nou un pretext pentru a sta jos, chiar pe scară. Aşa, ca bătrânii curioşi care deranjau pe toată lumea, să mai vadă şi el cine mai trece, ce se mai întâmplă pe stradă…

Mai bău câteva înghiţituri, apoi intră în casă. Se aşeză în pat să se odihnească puţin şi abia atunci îşi dădu seama cât e de obosit. Aşa cum se obişnuise din tinereţe, cât timp fusese afară nu îi permisese trupului să îşi manifeste osteneala, dar când îşi permise să se relaxeze, simţi că această plimbare îl storsese de energie.

« Nu-i nimic, pun nişte muzică ambientală şi poate dorm câteva ore. Oricum nu am ce face altceva. » Aşa se şi întâmplă. Adormi, dar, în ciuda muzicii liniştitoare, somnul său fu extrem de agitat, cu multe vise haotice, fără legătură unele cu altele, şi cu treziri bruşte şi scurte, pentru ca apoi să adoarmă iar, visând că înoată prin valuri de foc şi că Victor varsă apă pe el, dar apa e prea rece şi focul se transformă în gheaţă, iar el rămâne prins acolo, apoi că Emilian, vecinul aflat în spital, îi bate la uşă şi îl invită la o partidă de şah, dar că nebunii şi regii din tabla de şah nu aveau şireturile legate şi ei doi stau câteva ore să îi lege la pantofi, pentru că apăreau mulţi, tot mai mulţi nebuni, apoi că plouă mult de tot, pe stradă se formează un val uriaş care ia cu el magazinul şi pe tânăra vânzătoare, spre care el începe să înoate şi reuşeşte să o salveze, dar când iese din apă e obosit şi inima îi bate cu putere…

Această senzaţie, a unei inimi care bate cu prea mare putere, începu să apară din ce în ce mai des. Camera era învăluită în întuneric şi se auzea o muzică ciudată, în care un susur de apă se împletea cu glasul cristalin al unei fete, care parcă îşi chema iubitul, plină de încredere că el va veni în curând. Treptat, îşi dădu seama că asta e muzica pe care chiar el o pusese când adormise şi că probabil dormise atât de mult încât deja se făcuse întuneric.

« Asta mi se întâmplă doar când mi-e rău », îşi spuse, dându-şi seama în acelaşi moment că bătaia puternică a inimii nu mai aparţinea visului, ci era foarte reală şi trebuia să îşi ia imediat medicamentele. Chiar atunci începu să sune telefonul.

« Emil ! », se bucură el şi avu impulsul de a se repezi spre telefon. Aproape că sări din pat, nerăbdător să vorbească cu fiul său şi să afle ce îi mai face nepotul favorit, dar se prăbuşi chiar la marginea patului, cu o durere teribilă în piept. Incercă să se târască spre telefon, dar durerea din piept se răspândi în tot corpul, amestecându-se cumva cu căldura, cu setea care îl cuprinse din nou, cu sunetului telefonului şi cu glasul cristalin al tinerei fete care îşi chema iubitul. Îşi dădu seama că nu o să mai ajungă la acel telefon şi se mulţumi cu gândul că fiul său îl caută şi se gândeşte la el chiar în acel moment, gând la care simţi o bucurie şi o linişte din ce în ce mai profunde…

Şoferul dădu drumul la radio. Dacă avea noroc, avea să îl lase la ştiri. Dacă nu, manele sau muzică populară. O „plăcere”în plus. În loc de asta, răsunară nişte acorduri vag cunoscute. Era o melodie pe care o ştia de undeva, dar nu îşi dădea seama de unde. Oricum, o ascultase cu mult timp în urmă şi probabil că asta se întâmplase în clipe fericite, pentru că îi producea o stare foarte plăcută. Era o voce feminină destul de înaltă, cântând un rock care probabil aparţinea anilor ’80.

De fapt îţi dădu seama că nici nu contează titlul melodiei sau interpreta, tot ce conta era starea pe care i-o dădea. O fericire cum nu mai simţise demult, cu atât mai ciudată cu cât îi era greu să îi explice cauza. Poate doar pe la 15-16 ani i se întâmpla ca o melodie să îi provoace o astfel de stare.dar oricum, nici asta nu conta. Dintr-o dată, nu mai contau prea multe. Era fericit şi starea asta rară trebuia savurată.

Se uită în jur să vadă dacă melodia mai avea acest efect asupra cuiva. Bătrânelul de lângă el scosese nişte acte din buzunar şi le studia cu mare atenţie. Probabil nu vedea şi nu auzea nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Avea nişte ochelari cu lentile extrem de groase, probabil că era aproape orb. În ciuda dioptriilor care ar fi trebuit să îi fie de ajutor, ţinea actele foarte aproape de ochi. Pe cap avea o bască neagră, destul de prăfuită şi tocată, probabil de molii. Costumul pe care îl purta arăta la fel de vechi, deşi se vedea că dimineaţa se străduise să îşi aranjeze hainele cât mai bine, ca orice bătrân crescut în „epoca de aur” care urma să aibă un contact cu autorităţile, cu „tătucul-stat”. Emana un iz de naftalină, un alt semn că hainele de pe el erau cele „de oraş”, păstrate de obicei în şifonier.

Lui Ovidiu nu îi plăceau aceşti bătrâni, dar acum, poate datorită stării pe care i-o trezea melodia, colegul său de autobuz i se păru simpatic. Acesta simţi că e privit şi se întoarse, întrebător, spre Ovidiu, care îi zâmbi cu simpatie. Bătrânul îi răspunse cu un alt zâmbet şi acum deja atmosfera devenise alta, de parcă erau cumva complici.

Între timp, autobuzul mai oprise la două staţii şi deja nu mai erau locuri libere pe scaune. Melodia se termină şi şoferul schimbă pe un post de muzică populară, dar deja asta nu îl mai afecta pe Ovidiu. Melodia declanşase ceva foarte frumos în el şi se simţea perfect.

Continuă să inspecteze lumea din autobuz. În dreptul scaunului său, în picioare, stătea o fată de vreo 16 ani, probabil elevă de liceu. Vestimentaţia obişnuită: nişte pantofi banali, blugi foarte strâmţi, evidenţiind un fund cam mare, o bluză cu un decolteu destul de îndrăzneţ, dezvăluind nişte sâni cam mici, peste care purta o gecuţă de blugi. Evident, avea să îi fie frig în primele ore ale dimineţii. Dar astea erau amănunte neimportante. Nici genul ăsta de fată nu prea îi plăcea, dar în dimineaţa asta totul i se părea frumos. Privi ochii fetei şi i se păru că în ei se simte tinereţea, încrederea, elanul pe care îl avea şi el în liceu, dar care dispăruse treptat odată cu apariţia zilelor plictisitoare la birou, care semănau mereu una cu alta, a ratelor la bancă şi a anilor de locuit „provizoriu” în casă cu socrii.

Se întrebă dacă şi fata avea să piardă această stare tinerească şi îşi spuse că probabil da. I se făcu milă de ea şi i se făcu milă de el, dar asta nu îi afectă starea de ansamblu. Asta e, cu toţii sau majoritatea ne pierdem pe parcurs, dar ce zi frumoasă e azi! Îţi aminti de vechiul îndemn filosofic „trăieşte clipa” şi îşi dădu seama că probabil asta face el acum. Nu îi păsa nici de discuţia pe care o avusese dis-de-dimineaţa cu soacra, nici de ziua grea care urma la serviciu, pur şi simplu trăia momentul. Mai bine spus, îl savura. Îşi dădea seama că de fapt nu e nimic de savurat în a merge într-un autobuz aglomerat, dar ideea îl înveseli şi mai mult.

Nu e nimic de savurat în mod normal, dar azi e altceva. La un moment dat trebui să îi facă loc bătrânelului, care împăturise cu grijă actele şi se pregătise să coboare cu mult înaintea staţiei, ştiind ce greu e să îţi faci loc printre atâtea persoane. Ovidiu se mută pe scaunul de la geam şi lângă el se aşeză o femeie de vreo 40 de ani, destul de corpolentă. Intelectuală, cel puţin după o primă impresie. Probabil profesoară. Deja destul de corpolentă, se observa că tendinţa de îngrăşare se va accentua odată cu vârsta. Avea obişnuita expresie afectată a unui cadru didactic obişnuit să le vorbească altora de sus şi uimit că lumea nu o ascultă peste tot aşa cum o ascultă elevii la clasă. ( sau mai degrabă cum se prefac că o ascultă, pentru că nu îşi imagina că femeia asta plinuţă care se aşezase lângă el ar putea spune ceva care să trezească interesul adolescentei care acum se pregătea să coboare).

Şi posibila profesoară îşi dădu seama că e privită şi îi aruncă, la rândul ei, o privire severă, gen „vezi că îţi scad media la purtare”. El îi zâmbi împăciuitor, dar se pare că ea interpretă această atitudine ca pe un avans şi poziţia corpului ei deveni ţeapănă, chircită, iar capul nu i se mai întoarse spre el tot drumul. Se pare că găsise ceva extrem de interesant la care să se uite pe geamul murdar al autobuzului.

Pe cele două lucuri din faţă, de unde tocmai coborâseră doi copii de 7-8 ani, se urcară alte două personaje interesante: un tânăr înalt, bine făcut, îmbrăcat sportiv şi purtând o minge de baschet, şi o femeie bătrână având în braţe o colivie destul de mare, ceea ce îi atrăsese destule comentarii răutăcioase şi chiar câteva înjurături în surdină din partea celor pe lângă care trecuse, făcându-şi loc cu greu. Ce răutăcioşi! Lui îi plăcea mult colivia argintie, în care probabil urma să locuiască o pereche de papagali.

Îşi aminti că, de câteva dimineţi, prin faţa blocului miorlăia o pisicuţă şi se hotărî să o ia în casă. Oricum nu mai conta un motiv în plus pentru care să se certe cu soacra şi oricum asta nu mai avea nicio importanţă. Iar dacă starea de acum va trece, cum era de aşteptat, măcar să rămână cu ceva în urma ei! Când să iei astfel de hotărâri, dacă nu atunci când te simţi bine? Pisicuţa va fi fericită, pentru că o va îngriji, va avea mâncare şi un loc bun, cald de dormit, aşa cum le place pisicilor, iar el va fi de asemenea bucuros. Ce mult îi plăcuseră pisicile când era mic!

Poate aşa îşi va recăpăta o parte din starea aceea din tinereţe pe care o recunoscuse în ochii elevei de liceu! Eleva o avea cumva natural, nu era conştientă de ea, dar el ar şti ce comoară are şi ar fi atât de frumos!

Îşi dădu seama că la staţia următoare trebuie să coboare. Se ridică de pe scaun, regretând că nu putea să meargă aşa, mai departe, şi să se uite la cei din jur. În acelaşi timp îşi dădea seama că e ciudat să regreţi că trebuie să cobori din autobuz. Ce amuzant!

Ajunse aproape de uşă şi se pomeni cu o mână pe umăr.
-Ovidiu, ce faci, măi? Hai să ne grăbim, tre’ să mergem repede când ajungem în staţie, că făcu asta o grămadă de timp pe drum, abia se târî, şi iar ne ia şefu’ în primire. Să vezi ce de rahat! Cât pe-aci să nu prind busul! Iar trebuia să iau taxi şi să dau o grămadă de bani! Băga-mi-aş piciorul în el de telefon, adică în mine, că l-am pus să sune, da era pe silenţios!

Era George, un imbecil pe care trebuia să îl suporte în fiecare dimineaţă. Mereu avea câte o problemă. Ca de obicei, avu impulsul de a-l înjura şi de a-i spune să termine cu toate tâmpeniile astea, dar, tot ca de obicei, se stăpâni. Se uită la ceas şi văzu că, într-adevăr, aveau să întârzie. Iar discuţii, iar explicaţii. Şi nu avea deloc chef de asta, mai ales că deja îl enervase suficient soacră-sa. Şi mai avea şi atâta de lucru astăzi! Aproape că îl durea capul numai amintindu-şi. Şi numai mizerii care de fapt nu mai contau. Ce viaţă de rahat!

Autobuzul opri în staţie şi cei doi coborâră, încruntaţi, fără niciun chef să aibă o nouă discuţie cu şeful, lucru pe care însă nu aveau cum să îl evite. Asta era, o nouă zi de tot rahatul.

Prima carte extrasă arată întotdeauna natura problemei sau a persoanei la care se referă întrebarea. La extragerea privitoare la Mircea Geoană, această carte a fost The Fool. Unii ar spune că traducerea corectă este Nebunul, dar Ion Iliescu era de altă părere acum vreo trei ani, când îl numea pe Geoană „prostănac“. Cartea îl înfăţişează pe un tânăr care merge voios la drum, în plin elan, fără să vadă că se îndreaptă spre o prăpastie.

Trecutul nu arată prea bine…

Un Turn fulgerat şi Moartea ne dezvăluie că, până acum, Mircea Geoană nu a avut parte de prea mult noroc în problema care ne interesează. Dacă stăm şi ne gândim, au fost într-adevăr două momente când probabil nu s-a simţit prea bine în propria piele: înfrângerea în faţa Diavolului Băsescu în 2000, la Bucureşti, şi alegerile din urmă cu două luni, când se aştepta să ajungă prim-ministru, dar i-a văzut defilând spre Platul Victoria pe Stolo şi apoi pe Boc. Totuşi, ce a fost greu a trecut. Cei care contează cu adevărat i-au acordat mereu sprijin, iar acum are şansa de a porni într-o nouă cursă.

… Dar viitorul poate fi altfel decât portocaliu?

Nu aveam nevoie de tarot ca să aflăm că Mircea Geoană are de făcut o alegere în viitorul apropiat. În schimb, cărţile magice ne lămuresc în legătură cu miza acestei alegeri. Preşedintele PSD pare să fi intrat pe o cale care nu îi mai permite retragerea. Şi asta nu atât pentru că a ales în deplină cunoştinţă de cauză, ci pentru că trebuie să acţioneze într-un anumit mod. În relaţiile cu lumea din perioada imediat următoare, nu va avea întotdeauna ultimul cuvânt. Puterea lui actuală nu este cea a unui Împărat, ci, oricât de ciudat ar suna, mai degrabă a unei Împărătese. Cu alte cuvinte, are mereu nevoie de sprijinul altora pentru a reuşi. Şi astea, cu toate că, de cele mai multe ori, dreptatea este de partea sa. Dar mai contează asta când vorbim de politica românească ?

E clar: The Fool se va lua la trântă cu The Devil

Ultima carte extrasă, Magicianul, este un îndemn la gândire, urmată de acţiune. Adică Geoană trebuie să se pregătească foarte bine, pentru a avea o şansă în lupta cu Diavolul cel mare, care ţine înlănţuit palatul Cotroceni. Altfel, dacă va porni în cursă nepregătit, poziţia lui va fi din nou mai fragilă decât cea a unui Turn bătut de toate vânturile. Totuşi, în acest moment PSD (inclusiv Mitrea) trebuie să înţeleagă că Geoană este cel mai bun războinic pe care îl poate arunca în luptă şi că singura şansă e susţinerea lui. Dacă nu, poate că unii vor avea de câştigat, dar partidul va avea cu siguranţă de pierdut. Cel puţin, aşa spun cărţile aduse în Europa, acum opt sute de ani, de Cavalerii Templului…

La data de 26 ianuarie, a început anul chinezesc al bivolului. Sau al boului, depinde, diferenţa e doar o chestie de ouă. Printre cei mai norocoşi se vor număra, cum este şi normal, chiar cei care s-au născut într-un an guvernat de semnul bărbatului vacii. Când am văzut cine sunt boii politicii craiovene, mi-am dat seama că au nevoie mare de noroc, după ce anul trecut au înregistrat eşec după eşec.

Horaţiu Buzatu este un bou. De metal, pentru că a apărut pe lume în 1961. Anul trecut, şi-a respectat numele deloc măgulitor al zodiei şi a rămas pe dinafară în competiţia pentru Parlament. Un tigru de metal, Constantin Dascălu, l-a lăsat cu buzele umflate. În acest an, dacă mai vrea o carieră politică, Buzatu trebuie să înceapă să reconstruiască totul cu răbdare şi perseverenţă. Vremea lui nu va veni încă, dar poate începe de pe acum să pregătească terenul pentru viitor, mergând la arat.

Nici Diana Buşoi nu a tras bine în jug

Un alt bou este Diana Buşoi. La fel ca Horaţiu Buzatu, şi ea a avut un an 2008 care a aruncat-o afară de pe lista parlamentarilor de Dolj. Capra de pământ Ionuţ Stroe a sărit mult mai sus, şi acum zâmbeşte cu superioritate din Casa Poporului. Dacă Buzatu e bou de metal, Diana Buşoi e bou de apă, adică pune ceva mai mult preţ pe sentimente şi din când în când i se mai întâmplă să fie şi sinceră. Calităţi de luat în seamă dacă vrei să te faci asistent social sau să începi o carieră în teologie, dar nu şi dacă te baţi pentru ciolan cu adversari din PSD şi PNL.

Elena Costea a protejat doar consumatorii, nu şi pe sine însăşi

Al treilea reprezentant al zodiei bivolului care a candidat astă-toamnă este Elena Costea. Nici ea nu a avut şanse serioase în faţa câinelui de pământ pe nume Mircea Geoană. Acum, odată cu schimbarea guvernului şi după ce a demonstrat că nu se poate proteja nici pe sine într-o luptă politică, nu va mai fi lăsată să încerce să protejeze nici consumatorii. Inclusiv pe cei de carne de vită.

Corneliu Vadim Tudor sau boala vacii nebune

Cel mai nărăvaş bou al politicii româneşti este, fără nicio îndoială, Vadim. De foarte mult timp, el avea simptomele unei boli care a făcut ravagii prin Europa acum câţiva ani: encefalopatia spongiformă bovină sau, pentru necunoscători, boala vacii nebune. I-a înjurat pe toţi foştii prieteni care îl părăsiseră, s-a certat la televizor, s-a certat în Parlament, s-a certat la conferinţe de presă, de parcă îl apucase damblaua. În 2000, s-a comportat ca un bivol de cea mai bună calitate şi a ajuns la un pas de a conduce România. Dar, de atunci, ouţele au început să i se atrofieze, şi în 2008 a urmat soarta tristă a tuturor boilor, rămânând şi el, şi partidul său, în afara Parlamentului. S-au dus vremurile bune în care se hrănea cu nutreţ de calitate, de acum va trebui să se limiteze la iarba uscată de pe marginea drumurilor. Asta dacă nu cumva o să mai scape, încă o dată, ca vaca în lucernă. Poate cu ocazia alegerilor prezidenţiale.

http://www.lupamea.ro/articole.php?numar=52&rubrica=8&id=4436

Întrebarea Olguţei Vasilescu a fost clară: „Scăpăm de Băsescu în acest an?“. Maestrul a aşezat cărţile, în conformitate cu un ritual învăţat de la maeştrii lui din peşterile munţilor sfinţi din nordul Olteniei, şi a aflat imediat dacă lucrurile se vor întâmpla pe placul parlamentarei ştiutoare de karate.

Băsescu e ca un diavol care şi-a prins miniştrii în lanţuri

Cărţile arată că preşedintele României este greu de dat jos de pe scaunul de la Cotroceni. El stă acolo şi controlează totul, la fel cum un mare preot îşi conduce biserica. Îşi guvernează supuşii cu autoritate, iar aceştia îl urmează de parcă ar fi legaţi cu lanţuri. A apărut o carte în care este reprezentat un Diavol care ţine în lanţuri un bărbat şi o femeie (or fi Emil Boc şi Elena Udrea?). Diavolul acesta este foarte puternic, pentru că până acum a luat mereu deciziile corecte, ca un conducător de trăsură (sau vapor?) care alege întotdeauna drumul cel bun. Atunci când lucrurile merg bine, el forţează întotdeauna, încercând să obţină cât mai mult (de exemplu, numirea lui Boc în funcţia de prim-ministru sau schimbarea Constituţiei). Atunci când vede că situaţia este grea, are răbdarea unui păianjen care îşi ţese pânza zile în şir, aşteptând să pice o musculiţă pe care să o pape.

Preşedintele a scăpat de vrăjile din noaptea Sfântului Andrei

Un prilej bun pentru a-l răni a fost sărbătoarea de Sfântul Andrei, când se fac vrăjile cele mai puternice. În 2008, românii au fost chemaţi la vot chiar în ziua aceea de 30 noiembrie şi Băsescu ar fi primit o lovitură mortală dacă partidul său nu ar fi ajuns la putere. Nu a fost însă cazul şi, în loc să se prăbuşească la fel ca un Turn Babel blestemat de Cel de Sus, a rămas să domine în continuare ţara din cetatea sfântă de la Cotroceni, ridicată acum 300 de ani de un martir care a murit pentru apărarea credinţei, voievodul Constantin Brâncoveanu.

Veşti rele pentru adversari: moartea speranţelor

Dacă, în ceea ce îl priveşte, Traian Băsescu beneficiază de protecţie, adversarii săi nu se bucură de aceleaşi auspicii favorabile. Cea mai mare dorinţă a lor ar fi să îl vadă spânzurat (nu la propriu, ci dat jos de la putere, ajuns de sus jos, cu toate lucrurile întoarse împotriva lui), dar rezultatul strădaniilor făcute pentru a obţine acest lucru nu se anunţă favorabil. Ba chiar dimpotrivă. Cărţile ni-l arată pe Diavolul cel mare călare pe un cal alb, călcând în picioare tot ceea ce îi stă în cale. Aşadar, cărţile nu i-au dat Liei Olguţa Vasilescu răspunsul aşteptat. Dacă nu se va întâmpla ceva cu totul şi cu totul excepţional, o minune, râsul tâmp al lui Traian Băsescu se va mai auzi pe la Cotroceni ani buni de acum înainte. Dar magia înseamnă tocmai să crezi în minuni…