Ultimul telefon

“ Aşadar, căldura neobişnuită din ultimele săptămâni nu dă semne că ar înceta prea curând. Reamintim, suntem, pe întreg teritoriul ţării, în a zecea zi consecutivă de cod roşu şi vă sfătuim să luaţi toate măsurile care se impun pentru a vă proteja”.

Acestea erau, în linii mari, replicile cu care buletinele meteo de la radio şi tv se încheiau în fiecare zi din ultimele două săptămâni. Marian se cam săturase. Când aveai 80 de ani şi mai erai şi cardiac, deveneai destul de conştient că, în cazul în care codul roşu avea să se prelungească, era posibil să nu mai apuci să te bucuri de ploile şi de toamna pe care întreaga ţară le aştepta.

Era singur. Iar acum, când din cauza căldurii aproape că nu mai putea să iasă din casă, simţea şi mai intens această singurătate. Fiul său, Emil, îl suna în fiecare seară să îl întrebe cum se mai simte. Se bucura să îl audă cum îi povesteşte despre ce mai fac nepoţii şi nora sa, dar în acelaşi timp, avea un sentiment destul de ciudat atunci când vorbeau. De când auzea soneria telefonului, avea impresia că e ca un apel de la sfârşitul unei lupte, când comandantul verifică numărul supravieţuitorilor. Iar faptul că el era mereu strigat îl indica în mod clar ca pe o verigă slabă, a cărei ruptură e previzibilă. La fel, viaţa intensă, plină de trăiri multe şi de experienţe noi, a nepoţilor săi, îi trezea sentimente contradictorii. Se bucura pentru ei, pentru că erau urmaşii săi, iar atunci când Emil insista pe asemănarea dintre nepotul cel mare, Victor, şi Marian, acesta simţea urcând în el o căldură care nu avea nimic de a face cu înăbuşeala sufocantă de afară. Dar nu se putea abţine să nu compare viaţa lor cu viaţa lui, să nu îşi amintească faptul că în ultimele zile nu mai mergea nici să îşi cumpere pâine, pentru că la un moment dat i se făcuse rău pe stradă, sau că celălalt bătrân din bloc, Emilian, era deja în spital şi veştile despre el nu erau deloc bune.

Neavând ce face, butonă în continuare. Pe toate posturile, ştiri despre păduri care au luat foc, despre instituţii care şi-au încetat activitatea şi despre bătrâni morţi pe stradă din cauza căldurii. Vocea de o tristeţe pe cât de afectată şi voluntară, pe atât de ne-simţită a crainicilor i se părea o adevărată jignire pentru sentimentele reale. Era o prostituţie emoţională, o mimare de sentiment făcută pentru audienţă. Din acest punct de vedere, cei care prezentau ştirile i se păreau mai degeneraţi decât o prostituată. Aceasta nu mima nimic, sau eventual mima orgasmul pentru a-şi câştiga banii. Dar aceste vedete ale televiziunilor mimau sentimentul, coborând spre ridicol chiar noţiunile de compasiune, regret, respect sau apreciere. Era un spectacol să vezi zâmbetul fermecător cu care crainica prezenta o ştire despre viaţa mondenă a unui cuplu format dintr-o domnişoară superbă şi un domn nu chiar atât de superb, dar bine poziţionat în Top 300, apoi tristeţea care o cuprindea pe aceeaşi crainică la ştirea următoare, despre doi adolescenţi care şi-au pierdut viaţa într-un accident de alpinism, îngrijorarea profundă pentru soarta planetei când venea iar vorba despre canicula interminabilă, apoi zâmbetul drăgălaş cu care prezenta ştirea despre pisicuţa salvată de pompieri după ce se urcase într-un copac din care apoi îi fusese frică să mai coboare.

Pe la 11 dimineaţa, deja începu să se plictisească îngrozitor. Stinse televizorul şi se hotărî să iasă puţin pe afară, la o mică plimbare. Era foarte cald, dar peste câteva ore aerul avea să devină într-adevăr irespirabil şi atunci nu mai putea fi vorba de nicio ieşire din casă. Stia că oricum nu ar trebui să iasă nici acum, dar încremenirea şi inactivitatea totală din casă i se păreau mai rele decât orice altceva.

Imbrăcă nişte pantaloni de in şi o cămaşă lejeră, de mătase, cu mânecă scurtă, şi ieşi în faţa blocului. Primii paşi prin aerul încins i se părură insuportabili. Soarele dogorea atât de puternic, încât avu o senzaţie nu de mers, ci de înot într-o piscină cu apă fierbinte. Cumva, aerul devenise dens, iar dacă se întâmpla să bată un vânt oricât de uşor, Marian îşi simţea pielea arzând. Se opri la umbră, sub primul copac care i se ivise în cale. Cei douăzeci sau treizeci de metri pe care îi parcursese îl obosiseră teribil. Simţea nevoia să se aşeze, dar nu avea unde. Era pe trotuar şi prin apropiere nu exista nicio bancă. Dar el simţea că nu prea mai poate sta în picioare şi că e pe cale să se prăbuşească oricum. Aşa că, pentru salvarea aparenţelor, se prefăcu că trebuie să se lege la pantofi şi ateriză cumva în genunchi, mai repede decât îşi propusese, dar cu piciorul drept în faţă şi cu mâinile tot legând şi dezlegând nodul.

Rămase în această poziţie minute bune, până când, treptat, simţi că începe să îşi revină. Acum, în el se luptau două gânduri sau două nevoi contradictorii. Ii era sete, sau , mai bine-zis, era ars de sete, simţea că o înghiţitură de apă i-ar da noi puteri dar, în acelaşi timp, ştia că cel mai apropiat magazin nu e chiar atât de aproape pe cât şi-ar dori el şi că ar fi mult mai înţelept din partea lui să se întoarcă acasă şi să îşi potolească acolo setea. Dar ce îl aştepta acasă ? Aceleaşi ore lungi de plictiseală, aceleaşi ştiri la televizor, aceleaşi cărţi pe noptieră, aceeaşi singurătate. Vecinul îi adusese pâinea pe care i-o cumpărase dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, aşa că nu mai aştepta niciun vizitator. Cât de departe i se părea ziua de sâmbătă, când Emil şi Victor aveau să vină pe la el ! Chiar şi o banală discuţie de o oră cu ei doi, sau măcar o tăcere întreruptă din când în când de câte o înjurătură în timp ce se uitau la un meci, îi ofereau o energie care îl susţinea zile întregi după aceea. Parcă respirând acelaşi aer cu ei prelua un pic din vitalitatea şi încrederea lor în viaţă.

Se ridică şi începu să meargă, încet, cu grijă să nu facă vreun efort care să îl obosească din nou, spre magazin. Ajunse după câteva minute, fără să mai fie nevoit « să îşi lege şireturile ». Se pare că, odată depăşit primul impact, corpul său era încă în stare să se adapteze sau măcar să reziste chiar şi la această căldură.

Aerul condiţionat din magazin şi zâmbetul plăcut al fetei de după tejghea îl făcură să se felicite pentru efortul de a ajunge aici.

-Vai, domnule Bănescu, aţi venit singur până aici pe căldura asta ? Dacă aveaţi nevoie de ceva puteaţi să mă sunaţi şi trimiteam eu vreun copil să vă aducă !

-Dacă aş sta numai în casă m-aş mucegăi acolo ! Şi ce, eu nu am voie să mă bucur din când în când că văd o fată frumoasă ? Am ieşit să mă plimb puţin, că mai târziu nu o să mai pot, pe căldura aia de după prânz. Si dacă tot am ieşit, m-am gândit să trec şi pe aici, să te văd şi să mai iau o sticlă cu apă, să îmi fac raţia de trei litri pe zi, de care tot vorbesc ăia pe la televizor.

-Aveţi dreptate, şi eu beau tot mai multă apă de când cu vremea asta. Când o să vină prima ploaie o să ies şi o să stau să mă ude ore în şir ! M-aş bucura şi de o furtună, chiar dacă mi-e cam frică de tunete ! Poftiţi apa ! Douăzeci de mii. Mulţumesc, o zi bună şi dumneavoastră !

Imediat după ce ieşi din magazin, Marian desfăcu sticla şi sorbi cu plăcere câteva înghiţituri. Numai că apa era foarte rece şi corpul său nu o primi cu plăcere. Era prea mare diferenţa între focul din aer şi lichidul îngheţat care pătrunsese în organism. Ca de fiecare dată după ce gusta ceva rece şi nu se simţea bine, îşi aminti că auzise el că arabii beau ceai cald şi că asta îi ajută să reziste mai bine la căldură. Trebuie să încerce şi el, poate că ştiu ei ce ştiu, după atâtea generaţii obişnuite cu deşertul.

Obosi din nou destul de repede, dar se forţă să nu se oprească decât când ajunse la scara blocului. Aici avea din nou un pretext pentru a sta jos, chiar pe scară. Aşa, ca bătrânii curioşi care deranjau pe toată lumea, să mai vadă şi el cine mai trece, ce se mai întâmplă pe stradă…

Mai bău câteva înghiţituri, apoi intră în casă. Se aşeză în pat să se odihnească puţin şi abia atunci îşi dădu seama cât e de obosit. Aşa cum se obişnuise din tinereţe, cât timp fusese afară nu îi permisese trupului să îşi manifeste osteneala, dar când îşi permise să se relaxeze, simţi că această plimbare îl storsese de energie.

« Nu-i nimic, pun nişte muzică ambientală şi poate dorm câteva ore. Oricum nu am ce face altceva. » Aşa se şi întâmplă. Adormi, dar, în ciuda muzicii liniştitoare, somnul său fu extrem de agitat, cu multe vise haotice, fără legătură unele cu altele, şi cu treziri bruşte şi scurte, pentru ca apoi să adoarmă iar, visând că înoată prin valuri de foc şi că Victor varsă apă pe el, dar apa e prea rece şi focul se transformă în gheaţă, iar el rămâne prins acolo, apoi că Emilian, vecinul aflat în spital, îi bate la uşă şi îl invită la o partidă de şah, dar că nebunii şi regii din tabla de şah nu aveau şireturile legate şi ei doi stau câteva ore să îi lege la pantofi, pentru că apăreau mulţi, tot mai mulţi nebuni, apoi că plouă mult de tot, pe stradă se formează un val uriaş care ia cu el magazinul şi pe tânăra vânzătoare, spre care el începe să înoate şi reuşeşte să o salveze, dar când iese din apă e obosit şi inima îi bate cu putere…

Această senzaţie, a unei inimi care bate cu prea mare putere, începu să apară din ce în ce mai des. Camera era învăluită în întuneric şi se auzea o muzică ciudată, în care un susur de apă se împletea cu glasul cristalin al unei fete, care parcă îşi chema iubitul, plină de încredere că el va veni în curând. Treptat, îşi dădu seama că asta e muzica pe care chiar el o pusese când adormise şi că probabil dormise atât de mult încât deja se făcuse întuneric.

« Asta mi se întâmplă doar când mi-e rău », îşi spuse, dându-şi seama în acelaşi moment că bătaia puternică a inimii nu mai aparţinea visului, ci era foarte reală şi trebuia să îşi ia imediat medicamentele. Chiar atunci începu să sune telefonul.

« Emil ! », se bucură el şi avu impulsul de a se repezi spre telefon. Aproape că sări din pat, nerăbdător să vorbească cu fiul său şi să afle ce îi mai face nepotul favorit, dar se prăbuşi chiar la marginea patului, cu o durere teribilă în piept. Incercă să se târască spre telefon, dar durerea din piept se răspândi în tot corpul, amestecându-se cumva cu căldura, cu setea care îl cuprinse din nou, cu sunetului telefonului şi cu glasul cristalin al tinerei fete care îşi chema iubitul. Îşi dădu seama că nu o să mai ajungă la acel telefon şi se mulţumi cu gândul că fiul său îl caută şi se gândeşte la el chiar în acel moment, gând la care simţi o bucurie şi o linişte din ce în ce mai profunde…

Drumul spre serviciu

Ovidiu se urcă în autobuz cu scârba obişnuită. Urmau alte 20 de minute de aglomeraţie, iar apoi o nouă zi „minunată” la serviciu. Norocul lui era că se urca la prima staţie şi asta îi permitea să ocupe mereu loc pe scaun. Altfel, aglomeraţia era groaznică. Se urcă şi se aşeză undeva în spate. Pe scaunul de lângă el veni, ca mai întotdeauna, un bătrânel. Autobuzele erau mereu pline de babe şi de moşi. Nu înţelegea unde se tot duc şi de unde se tot întorc. Nu pot să stea acasă, să nu mai încurce lumea degeaba?

Şoferul dădu drumul la radio. Dacă avea noroc, avea să îl lase la ştiri. Dacă nu, manele sau muzică populară. O „plăcere”în plus. În loc de asta, răsunară nişte acorduri vag cunoscute. Era o melodie pe care o ştia de undeva, dar nu îşi dădea seama de unde. Oricum, o ascultase cu mult timp în urmă şi probabil că asta se întâmplase în clipe fericite, pentru că îi producea o stare foarte plăcută. Era o voce feminină destul de înaltă, cântând un rock care probabil aparţinea anilor ’80.

De fapt îţi dădu seama că nici nu contează titlul melodiei sau interpreta, tot ce conta era starea pe care i-o dădea. O fericire cum nu mai simţise demult, cu atât mai ciudată cu cât îi era greu să îi explice cauza. Poate doar pe la 15-16 ani i se întâmpla ca o melodie să îi provoace o astfel de stare.dar oricum, nici asta nu conta. Dintr-o dată, nu mai contau prea multe. Era fericit şi starea asta rară trebuia savurată.

Se uită în jur să vadă dacă melodia mai avea acest efect asupra cuiva. Bătrânelul de lângă el scosese nişte acte din buzunar şi le studia cu mare atenţie. Probabil nu vedea şi nu auzea nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Avea nişte ochelari cu lentile extrem de groase, probabil că era aproape orb. În ciuda dioptriilor care ar fi trebuit să îi fie de ajutor, ţinea actele foarte aproape de ochi. Pe cap avea o bască neagră, destul de prăfuită şi tocată, probabil de molii. Costumul pe care îl purta arăta la fel de vechi, deşi se vedea că dimineaţa se străduise să îşi aranjeze hainele cât mai bine, ca orice bătrân crescut în „epoca de aur” care urma să aibă un contact cu autorităţile, cu „tătucul-stat”. Emana un iz de naftalină, un alt semn că hainele de pe el erau cele „de oraş”, păstrate de obicei în şifonier.

Lui Ovidiu nu îi plăceau aceşti bătrâni, dar acum, poate datorită stării pe care i-o trezea melodia, colegul său de autobuz i se păru simpatic. Acesta simţi că e privit şi se întoarse, întrebător, spre Ovidiu, care îi zâmbi cu simpatie. Bătrânul îi răspunse cu un alt zâmbet şi acum deja atmosfera devenise alta, de parcă erau cumva complici.

Între timp, autobuzul mai oprise la două staţii şi deja nu mai erau locuri libere pe scaune. Melodia se termină şi şoferul schimbă pe un post de muzică populară, dar deja asta nu îl mai afecta pe Ovidiu. Melodia declanşase ceva foarte frumos în el şi se simţea perfect.

Continuă să inspecteze lumea din autobuz. În dreptul scaunului său, în picioare, stătea o fată de vreo 16 ani, probabil elevă de liceu. Vestimentaţia obişnuită: nişte pantofi banali, blugi foarte strâmţi, evidenţiind un fund cam mare, o bluză cu un decolteu destul de îndrăzneţ, dezvăluind nişte sâni cam mici, peste care purta o gecuţă de blugi. Evident, avea să îi fie frig în primele ore ale dimineţii. Dar astea erau amănunte neimportante. Nici genul ăsta de fată nu prea îi plăcea, dar în dimineaţa asta totul i se părea frumos. Privi ochii fetei şi i se păru că în ei se simte tinereţea, încrederea, elanul pe care îl avea şi el în liceu, dar care dispăruse treptat odată cu apariţia zilelor plictisitoare la birou, care semănau mereu una cu alta, a ratelor la bancă şi a anilor de locuit „provizoriu” în casă cu socrii.

Se întrebă dacă şi fata avea să piardă această stare tinerească şi îşi spuse că probabil da. I se făcu milă de ea şi i se făcu milă de el, dar asta nu îi afectă starea de ansamblu. Asta e, cu toţii sau majoritatea ne pierdem pe parcurs, dar ce zi frumoasă e azi! Îţi aminti de vechiul îndemn filosofic „trăieşte clipa” şi îşi dădu seama că probabil asta face el acum. Nu îi păsa nici de discuţia pe care o avusese dis-de-dimineaţa cu soacra, nici de ziua grea care urma la serviciu, pur şi simplu trăia momentul. Mai bine spus, îl savura. Îşi dădea seama că de fapt nu e nimic de savurat în a merge într-un autobuz aglomerat, dar ideea îl înveseli şi mai mult.

Nu e nimic de savurat în mod normal, dar azi e altceva. La un moment dat trebui să îi facă loc bătrânelului, care împăturise cu grijă actele şi se pregătise să coboare cu mult înaintea staţiei, ştiind ce greu e să îţi faci loc printre atâtea persoane. Ovidiu se mută pe scaunul de la geam şi lângă el se aşeză o femeie de vreo 40 de ani, destul de corpolentă. Intelectuală, cel puţin după o primă impresie. Probabil profesoară. Deja destul de corpolentă, se observa că tendinţa de îngrăşare se va accentua odată cu vârsta. Avea obişnuita expresie afectată a unui cadru didactic obişnuit să le vorbească altora de sus şi uimit că lumea nu o ascultă peste tot aşa cum o ascultă elevii la clasă. ( sau mai degrabă cum se prefac că o ascultă, pentru că nu îşi imagina că femeia asta plinuţă care se aşezase lângă el ar putea spune ceva care să trezească interesul adolescentei care acum se pregătea să coboare).

Şi posibila profesoară îşi dădu seama că e privită şi îi aruncă, la rândul ei, o privire severă, gen „vezi că îţi scad media la purtare”. El îi zâmbi împăciuitor, dar se pare că ea interpretă această atitudine ca pe un avans şi poziţia corpului ei deveni ţeapănă, chircită, iar capul nu i se mai întoarse spre el tot drumul. Se pare că găsise ceva extrem de interesant la care să se uite pe geamul murdar al autobuzului.

Pe cele două lucuri din faţă, de unde tocmai coborâseră doi copii de 7-8 ani, se urcară alte două personaje interesante: un tânăr înalt, bine făcut, îmbrăcat sportiv şi purtând o minge de baschet, şi o femeie bătrână având în braţe o colivie destul de mare, ceea ce îi atrăsese destule comentarii răutăcioase şi chiar câteva înjurături în surdină din partea celor pe lângă care trecuse, făcându-şi loc cu greu. Ce răutăcioşi! Lui îi plăcea mult colivia argintie, în care probabil urma să locuiască o pereche de papagali.

Îşi aminti că, de câteva dimineţi, prin faţa blocului miorlăia o pisicuţă şi se hotărî să o ia în casă. Oricum nu mai conta un motiv în plus pentru care să se certe cu soacra şi oricum asta nu mai avea nicio importanţă. Iar dacă starea de acum va trece, cum era de aşteptat, măcar să rămână cu ceva în urma ei! Când să iei astfel de hotărâri, dacă nu atunci când te simţi bine? Pisicuţa va fi fericită, pentru că o va îngriji, va avea mâncare şi un loc bun, cald de dormit, aşa cum le place pisicilor, iar el va fi de asemenea bucuros. Ce mult îi plăcuseră pisicile când era mic!

Poate aşa îşi va recăpăta o parte din starea aceea din tinereţe pe care o recunoscuse în ochii elevei de liceu! Eleva o avea cumva natural, nu era conştientă de ea, dar el ar şti ce comoară are şi ar fi atât de frumos!

Îşi dădu seama că la staţia următoare trebuie să coboare. Se ridică de pe scaun, regretând că nu putea să meargă aşa, mai departe, şi să se uite la cei din jur. În acelaşi timp îşi dădea seama că e ciudat să regreţi că trebuie să cobori din autobuz. Ce amuzant!

Ajunse aproape de uşă şi se pomeni cu o mână pe umăr.
-Ovidiu, ce faci, măi? Hai să ne grăbim, tre’ să mergem repede când ajungem în staţie, că făcu asta o grămadă de timp pe drum, abia se târî, şi iar ne ia şefu’ în primire. Să vezi ce de rahat! Cât pe-aci să nu prind busul! Iar trebuia să iau taxi şi să dau o grămadă de bani! Băga-mi-aş piciorul în el de telefon, adică în mine, că l-am pus să sune, da era pe silenţios!

Era George, un imbecil pe care trebuia să îl suporte în fiecare dimineaţă. Mereu avea câte o problemă. Ca de obicei, avu impulsul de a-l înjura şi de a-i spune să termine cu toate tâmpeniile astea, dar, tot ca de obicei, se stăpâni. Se uită la ceas şi văzu că, într-adevăr, aveau să întârzie. Iar discuţii, iar explicaţii. Şi nu avea deloc chef de asta, mai ales că deja îl enervase suficient soacră-sa. Şi mai avea şi atâta de lucru astăzi! Aproape că îl durea capul numai amintindu-şi. Şi numai mizerii care de fapt nu mai contau. Ce viaţă de rahat!

Autobuzul opri în staţie şi cei doi coborâră, încruntaţi, fără niciun chef să aibă o nouă discuţie cu şeful, lucru pe care însă nu aveau cum să îl evite. Asta era, o nouă zi de tot rahatul.